joi, 16 martie 2017

Miere fara lapte



Piata Veteranilor, cartier Militari, opt dimineata, sambata. Lume, lume! Si tanti Maria din Glodeanu de Dambovita. Venise cu borcanele ei. Pline. Cu miere. Hai la miere, hai! Cu cat  dai, cu cat iei? Pretul difera de la cel care intreaba la buzunarul care se deschide. Adica vine asa. Cat dai, soro, mierea? Pai, 40 de lei borcanul. Pentru cine intreaba. Pentru cine cumpara, 30. M-am lamurit. E bine, zice cucoana. Zice. Si se uita la mine. Sa vada. Bag sau nu mana in buzunar. Stau si ma gandesc, si ma gandesc.

Cand colo, ce sa vezi, se instaleaza in fata mea o doamna. Ce faci, draga? Ce faci, draga? Se complimenteaza reciproc vanzatoarea cu producatoarea. Pace si fericire intre cele doua parti ale tarabei. Azi ce mai ai bun? E intrebarea bucurestencei. Si rasare de sub tejghea un borcan care nu era expus la lumina ochilor. Deci tot ca pe vremuri, sunt dezamagit. Pile, relatii, cumetrii. Dau sa plec, cand se mai iveste ceva. Apetisant pentru curiozitatea mea. Caietul. Tanti Maria scoate pixul din buzunar. Vezi, si pixul era pregatit. Ca borcanul si caietul. Si scrie in caiet. Chiar in dreptul unui nume. Adica numele cucoanei care a luat borcanul pitit. Sa recapitulez, numele, telefonul si mai multe X-uri. Eu, ca omul curios, intreb ce-i cu X-urile. Cate un X pentru fiecare borcan. Stai ca mai e ceva. Toate celelalte X-uri sunt incercuite. Asta de azi, nu. Pentru ca celelalte au fost achitate. Cel nou va fi incercuit saptamana viitoare. Cand vine pensia.

Cumparatoarea e pensionara. Nu prea ii dai varsta. Aranjata, pudrata, a iesit la zi mare, ca doar e sambata, la promenada. Nu foloseste zahar. Doar miere. Fara lapte, ca nu stiu ce-i cauzeaza si medicul i-a interzis. Mierea, da, buna. Foarte buna! Explica locuitoarea cartierului Militari. Mierea e baza. Are nevoie tot timpul. Asa a cunoscut-o pe tanti Maria. Din piata. Cu ceva ani in urma. Au devenit prietene. Din interes, fireste. O relatie intre vanzator si cumparator. Bazata pe incredere. Nu-ti dau banii acum, cand iau borcanul. Mai tarziu. Peste o saptamana sau cel mult doua. Cel mult! Cand iau pensia. Cum vine pensia, hai la piata. Achiti datoria. Ti se incercuieste X-ul. L-a incercuit femeia din Dambovita, se cheama ca nu mai ai nicio datorie fata de ea. Asa s-a construit amicitia. Daca esti om cu mine, sunt om cu tine.

Tanti Maria are si alti prieteni. Bucuresteni. Aliniati, cu fidelitate, in caietul ei. Lista e promitatoare. Pe o pagina ar fi cam zece nume. Fiecare cu prenumele si telefonul sau. Deci asa? Asa, surade tanti. Si eu care stiam ca numai in sate vietuieste caietul. Cu musterii. Aoleo, se borseste instantaneu zambetul pe fata vecinei mele de vorba. La tara, la ea, nu face asa ceva. Nu mai face. O istorie lunga, intuiesc. A dezamagirilor. Da din cap, aprobator. Asa ca si-a luat marfa si a plecat la oras. Cu tot cu caiet. Si cu pix. 





Dan Gheorghe, 17 martie 2017

vineri, 10 martie 2017

Ultima petala



Era un 1 martie cand am facut o vizita la puscaria de femei. Asa mi-am  dorit eu, un asemenea reportaj. Se intampla cu multi ani in urma. Sa fie vreo 15? Ceva de genul asta. Bun. Deci am obtinut aprobarile necesare – se reusea asta mai usor, in comparatie cu ziua de azi - si hai la drum. Dar ce zic, mai intai sa trec prin piata. Sa iau flori. Ma duceam totusi la reprezentantele sexului frumos, intr-o zi speciala. Aveam, trebuie sa recunosc, o dilema in legatura cu expresia aceasta, “frumos”, pentru ca ma gandeam si la trecutul acestor doamne, dar si la locul in care le voi intalni. Insa de flori nu puteam sa uit. Am cumparat asadar ghiocei. Multe legaturi de ghiocei. Soferul din masina cu care calatoream s-a mirat de ideea mea, dar si de multimea florilor. I-am explicat ca nu puteam sa ma duc cu mana goala. A cam strambat din nas, semn ca nu era prea incantat de conceptia mea.

Ce imi amintesc este lumina din acea zi. Atat de limpede. Si curtea larga in care am zarit siluetele imprastiate prin colturi umbroase. Aproape ca se ascundeau de razele soarelui. Parca ar fi vrut dinadins sa ramana mai spre intuneric, sa nu faca parte din frumusetea acelei dimineti. Cand le-am impartit ghioceii, au avut o reactie destul de greu de deslusit pentru mine. Cred ca ochii lor imi spuneau ca de foarte mult timp nu mai primisera un astfel de semn de pretuire. Nu am remarcat zambete. Am auzit cel mult un soptit ori ragusit “multumesc”. Sa nu credeti ca imi facusem un plan cu acest gest, adica sa le cumpar bunavointa, ca sa le fac, cel putin pe unele, sa-mi spuna cum au ajuns in starea asta ingrata. Poate ca ele asa au gandit. Ca e vorba de un schimb. Flori contra informatii. Habar n-am.

Am auzit parerea, impartasita de o serie intreaga de oameni, din afara puscariilor, cum ca multi incarcerati se considera victime ale destinului, si ca nu-si asuma responsabilitatea pentru faptele lor. Nu am vrut sa caut scuze nimanui. Nici sa plang pe umarul cuiva. Am dorit pur si simplu sa cred ca primavara infloreste chiar si intr-un mediu atat de ostil.

Daca cineva spune un anumit lucru, il notezi in caiet sau il inregistrezi. Daca face ceva anume, poti fotografia sau filma. Dar cu sentimentele cum te descurci? Oricum nu mi-am luat vreun aparat. Nu era locul pentru asa ceva. Si nici cutumele nu mi-ar fi permis. Asa am stat, vreo doua ore, intre femeile acelea, unele mai tinere, altele mai in varsta. La umbra tacerii si amintirilor ingropate. Erau imbracate asa, ca de strada. Ma asteptam sa fie ca in filmele vechi, unde liniile reci ale gratiilor sunt dublate de “pijamalele” vargate. Aici, numai cerul era liber, deasupra noastra. In jur, garduri, ziduri, sarme si ochii gardienilor. Florile se ascunsesera prin buzunare. N-au fost tinute in maini. Nici mirosite. Nu stiu daca asta inseamna ceva.

Imi amintesc o poveste. Pentru ca, in cele din urma, cineva a avut curaj sa scoata florile din buzunar si sa vorbeasca. Zugraveste imaginea ei din adolescenta. Abia ce implinise 14 ani cand mama i-a adunat, intr-o zi, toate papusile, ferecandu-le intr-un sac. Primeste, in schimb, o rochie impaiata cu tot felul de sclipiciuri. Credea, ca intr-un joc, ca ea insasi trebuie sa indeplineasca rolul uneia dintre jucarii. Tot atunci i-a fost prezentat un domn in puterea varstei, spunandu-i-se ca el ii va fi un fel de tutore, care s-o invete tot ce trebuie sa stie o tanara pregatita sa indeplineasca rigorile maturitatii. Mama era inglodata in datorii. Dupa ce domnul a luat-o pe fiica, toate grijile financiare s-au stins.

Destinul incercanat si uscativ din fata mea, de vreo 40 de ani la vremea cand ne-am intalnit, s-a oprit brusc. Cuvintele se terminasera odata cu ultima petala pe care o strivise intre degete.




Dan Gheorghe, 10 martie 2017 

miercuri, 7 decembrie 2016

Oamenii care construiesc Tara lui Mos Craciun




Ce ne-am face, daca, dintr-odata, ar disparea si supermarketurile, si magazinele de la coltul strazii, si tot? Asa, din senin. Sa nu mai avem de unde sa-l aprovizionam pe Mos Craciun.
A
Copiii asteapta cadourile. Pomul de Craciun asteapta globuletele si ornamentele. Dar de unde sa le iei? Poate ca o solutie ar fi sa le facem singuri. Jucariile si globuletele. Singuri? Oare stim? Oare putem? Pai, ar trebui sa stim. Tot ce trebuie sa facem e sa ne intoarcem in copilaria noastra. Sa ne amintim de felul in care bunicii si strabunicii nostri ne faceau, cu mana lor, odoarele vechilor bucurii.
Fost
Mi-am pus intrebarile astea in timp ce vizitam, in gerul lui 2004, un targ de iarna al mestesugarilor. Venisera la Muzeul Taranului Roman cu jucariile si globuletele lor. Facute de mana lor. Din imaginatia si totodata traditia de care, ce-i drept, nu au vrut sa se lepede.
Odata
Mi-au atras atentia, la inceput, globuletele lui Nicolae Bacea, din Bistrita Nasaud. Sa vedeti ce idee! Globulete din piele de vitel. Gogoloiul acesta e umplut cu paie. Apoi cusut cu maiestrie. Si gata. Atat.
Ca
Raman la acelasi capitol, dar ma indrept spre Suceava, pentru ca aici ouale de gaina, de rata sau de gasca ajung sa zboare pe crengile bradului. Dar asta se intampla numai dupa ce au fost golite, apoi incondeiate dupa tiparele bucovinene. Fiecarui ou i se fac cate doua gaurele, ca sa-i legi in final un snurulet. Poftim de vezi ce a facut Lidia Magdici.
Niciodata
Dar lasa ca nici Iulia Balint din Odorheiu Secuiesc nu se lasa mai prejos. Aflu cum salveaza ea foile porumbului de foc. Numai ce-o vezi tesand o vraja si pe data se nasc, printre degete, papusi, stelute si globulete.  
Ca
De pom ne-am ocupat. Hai sa vedem cu jucariile cum ne descurcam. Aici lucrurile par mai complicate. Da, pentru noi, orasenii. Dar taranii nu zic deloc asa. Ia sa vedem ce stiu teleormanenii. Si ei tot la foile de porumb apeleaza. Dar de data asta iau cate un snop zdravan. Pe care-l infasoara intr-o bucata de panza colorata. Din corpul acesta trag doua maini si doua picioare. Mai vezi si o frunte lata care isi face, cu uimire, aparitia. Omuletul infoiat tipa dupa cusma si opinci. Hai sa-i facem pe plac. Haina are, e taman bun de iesit in lume.
De
La Buzau e alt obicei. Taranii folosesc lana de oaie. Adauga in toata povestea asta o substanta coagulanta. Nu spun ei care anume. E secret. Dar in acest fel lana incepe sa semene a cu totul altceva decat berbecul din care se trage. Papusa e imbracata in portul popular specific acelei zone.
N-ar
Intre Suceava si Buzau faci o halta in Neamt, ca sa vezi domnitele si feciorii, din lemn, care au prins viata datorita lui Ion Albu. Ba chiar omul s-a avantat si spre treburi mai importante. Pana si pe Mos Craciun l-a intruchipat. Prima oara, l-a facut pitic. Dar Mosul tare s-a mai suparat. Mai, Ioane, pai asa ma faci tu pe mine? Omul ce-a zis, gata, Mosule, iti dau importanta care ti se cuvine. Si de nu mi la facut, mai nene, ditamai statul de om, de te uitai la el de jos si abia de-i vedeai barba. Asa da, mai merge, a zis Craciunul. Si daca a vazut cat e de mare, poftim de vezi ca Mosul a prins curaj si a trecut Atlanticul, de i-a lasat masca pe americani.
Fi
Hai, ca prea mult am stat aici. Va trec muntii, in Harghita, ca sa vedeti trenuletele, macaralele si excavatoarele lui Bedo Zoltan. Vorbim iarasi despre tehnica stapanirii lemnului, numai ca acum treaba e mai serioasa ca oricand. Ca doar avem de-a face cu dom’ profesor de Fizica. Ascultati ce va zic, ca toate agregatele astea se misca, fara baterii sau prize, daca le manevrezi din sforicele si scripeti. Profesorul ce si-a zis, ca rau deloc n-a facut in cumpanirea sa, ia sa merg la scoala cu toate lucrurile astea. Pe care le-a denumit jucarii cu scop didactic. Au pana la urma legatura cu specializarea lui. Dar una e sa inveti doar teorie si alta e sa si vezi cu ochii tai, de elev, cum se misca lucrurile in spatiu. “Modificarea centrului de greutate produce miscare. Copiii pot vedea pe viu cum se manifesta anumite legi ale Fizicii”, sunt cuvintele dascalului. Si uite asa, la el acasa, in propriul atelier, domnul profesor a facut pana acum mii de asemenea masinarii. Ca in mai bine de doua decenii de cand e la catedra multe jucarii au deschis ochii la nenumarate generatii de curiosi.
Nu s-ar povesti
Asta e, zic eu, adevarata Tara a lui Mos Craciun. Cea pe care oamenii stiu sa o construiasca, din pasiune, cu mana lor.


Dan Gheorghe, 7 decembrie 2016

luni, 10 octombrie 2016

Prin cenusa comunismului




Se intampla in 1993, cand ma plimbam printre urnele cu cenusa fostilor comunisti, in Bucuresti, la crematoriul care inca functiona atunci. Se numea simplu si firesc, “Cenusa”. Azi, din cate stiu, e declarat monument istoric. O mai fi sau nu deschis, habar n-am. Ca muzeu, ma gandesc. Puteti totusi sa-i admirati neobisnuita arhitectura, din exterior privindu-l, daca ajungeti in parcul Tineretului, aproape de intrarea dinspre Liceul “Sincai”.
In atmosfera aceea hada, care nu te invita decat sa pleci cat mai repede, am avut ocazia unei vizite prin ungherele intunecate. Tin minte culoarele inguste, intesate cu fel si fel de cutii metalice. Mai mici, mai mari. Toate cu cate o stea pe capac. Inauntru era cenusa. In exterior, daca nu ma inseala memoria, un numar. Si atat. Cred ca cifrele corespundeau cu vreo lista de nume, dintr-un catastif, ca sa iti dai seama, in acest fel, cine anume isi dormea somnul de veci in fiecare recipient.
Am numit acel material “Depozitul de comunisti”, pentru ca asa si arata. Familiile defunctilor abandonasera majoritatea cutiilor. Ani la rand n-au platit cel putin taxa de “stationare” in morbida citadela.
Nimic altceva decat amprenta unei epoci in care tovarasii nu dorisera sa fie ingropati crestineste. Unii poate ca ar fi vrut sa aiba popa la capatai, dar, nici macar pe lumea cealalta ajungand, nu indrazneau sa incalce cutuma. In special sa aiba cruce la mormant. Astfel ca arderea constituia unica solutie pentru baietii cu stea in frunte. Sa iasa din lumea pe care credeau ca o proiectasera pentru eternitate, solida. Si totusi, iata, constructorii se transformau, in cele din urma, in fum.
Deasupra cuptorului unde trupul era asteptat in mijlocul flacarilor statea scris, pe o placa de marmura, incadrata de catifea rosie, “Glorie eterna eroilor si martirilor care s-au jertfit in lupta contra exploatarii capitaliste si a imperialismului”. Trecusera asadar cativa ani de cand comunismul fusese rasturnat de la putere, in Romania, dar la crematoriu inca mai rezista cel din urma imbold al ridicarii la lupta.
Nimic intamplator, as putea spune, de vreme ce eu insumi am asistat, tot pe atunci, la o ceremonie, in acelasi loc, dedicata unui fost securist care lasase cu limba de moarte indicatia de a fi sters de pe fata pamantului, conform vechiului tipar, ca si ceilalti camarazi ai lui. Asa ca nu era de colea sa faca cel din urma pas tocmai pe sub sloganul rosu…



Dan Gheorghe, 10 octombrie 2016


joi, 8 septembrie 2016

Dansul l-a scos din foame




Nicolae a fost miner. Nu mai e. Eu il intalnesc in costum popular. Danseaza. Eram in Valea Jiului, la o documentare, cand l-am vazut la un eveniment prilejuit de traditia locala. El si ansamblul lui, studentesc. Povesteste in cateva minute de pauza.
A lucrat in mina Aninoasa. Ca electrician. Pana cand s-a inchis. Opt ani, opt luni si zece zile. Stie precis. Pana in momentul in care a fost anuntat ca nu mai e minereu in subteran. Trebuie sa plece. Si el, si colegii lui. “Am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare”. Avea 30 de ani si nu stia incotro s-o apuce. Casa, familie, copii, toate planurile s-au naruit.
Locuieste cu parintii. Banii de pe salariile compensatorii s-au dus. Incercase tot felul de solutii. Sa-si faca o firma. A cheltuit aproape tot pe taxele la stat. Si nu s-a ales, in final, cu nimic. Acasa, frig, iarna. Pentru ca nu mai aveau cu ce sa plateasca intretinerea, s-au debransat de la reteaua de termoficare. Respecta astfel vechile indicatii pretioase, cu un pulover in plus, daca ti-e frig.
I-a placut dansul, in copilarie. A fost si intr-un ansamblu popular, “Mandra”, din Petrosani. Asa e cu soarta asta, te trage ata. Si l-a tras. In acelasi oras. De data asta, la Casa de Cultura a Studentilor. Le-a spus cine e si ce stie sa faca. Demonstrand ca nu uitase miscarile trupului care tin isonul viorii si tambalului. L-au angajat cu o conditie, sa formeze un ansamblu popular al studentilor. Si l-a alcatuit. A cutreierat satele Vaii Jiului. In cautarea ritualurilor stravechi. Era nevoie de un repertoriu, dar nu oricare. Urmarea firul exact al povestilor de demult.
Nicolae spune ca e barab. Se trage din stirpea celor care au venit, cu peste un secol in urma, sa munceasca in exploatarile miniere. Barabii au trait in buna pace cu oamenii locului, crescatorii de animale, cei cu pecetea dacilor in frunte. Acestia sunt momarlanii. “Dansul m-a scos din foame”. Tanarul mi-o prezinta pe viitoarea lui sotie. In sfarsit, poate spune ca viata pe pamant e mai buna fata de cea de sub pamant. Candva, credea altfel…



Dan Gheorghe, 8 septembrie 2016

miercuri, 31 august 2016

Lustragiul




Cred ca si noaptea viseaza pantofi, ii zic, si nu ma contrazice. Ziua, sta in acelasi colt de trotuar si asteapta. Raza lui vizuala nu se ridica la mai mult de nivelul sireturilor. Vede trecand prin fata sa tot felul de tocuri si flecuri, ca intr-o defilare care nu se sfarseste niciodata. Talpi grabite sau dimpotriva, lenese. Poti sa-ti dai seama si dupa mers daca omul are o anumita stare sufleteasca. Uite-l pe asta, de pilda, care stie precis spre ce se indreapta si atunci pantofii se urmaresc unul pe celalalt, intr-o fuga nebuna. Dar cel de dincolo, e altceva cu el, parca si-ar fi pierdut directia. Si atunci incaltarile se plictisesc si ele. Abia se desprind, una cate una, de caldaram. Vine pantoful la tine, sa-l cureti. Nu doar de praf ori noroi. Uneori, si de necazuri. Nu numai pe fata omului vezi ridurile, si-ti dai seama ce-l framanta. Mai sunt si pantofii. Cei frumosi, cu pielea intinsa, cu tocul perfect, arata un trai multumitor. Ferice de ei! Ca nu sunt ca alti confrati de-ai lor, cu tocurile macinate, cu pielea zbarcita. Cine stie pe unde au ajuns, cate santuri au sarit, cate balti au strabatut sau pe ce podele unsuroase si-au petrecut noptile. Lustragiul nu sta de vorba cu clientul, ci cu pantofii lui. Incaltarile povestesc viata stapanaului lor.

Nu stiam ca lumea poate fi privita si astfel, pana cand nu mi-a aratat-o nea Gheorghe. Lustragiul. De o viata intreaga lustruieste baza societatii, cum zice el. De cand era mic, taica-su l-a trimis la meserie. A venit in Capitala, din satul lui prafuit, de Baragan. Si a invatat. De la un lustragiu pe care il intalnise la un colt de strada. Treaba nu e deloc simpla, cu periile si cremele. Cu miscarile mainilor. Sa fie totul gata in cel mai scurt timp. Tac, pac, si pe stanga, si pe dreapta. Altul la rand! Asta era demult. Cand aveai clienti cat e ziua de lunga. Isi aminteste nea Gheorghe cum s-a angajat, in 1952, la o cooperativa mestesugareasca. Erau si alti lustragii acolo. Ieseau in oras, spre locurile lor de munca. Fiecare in alta parte. Erau impartiti pe zone. A vazut cum lucrurile se schimba, de la un an la altul. Si nu in bine. El a imbatranit. Si a ramas din ce in ce mai singur. Dar asta inca nu e nimic. Mai rau e ca s-au imputinat pantofii. Pielea aceea fina, lucioasa, moale, de pe timpuri, a fost inlocuita cu plastic, cu panza. Incaltarile astea noi au multe pacate. Dar unul e primordial in opinia lustragiului. Nu mai stiu sa vorbeasca…



Dan Gheorghe, 1 septembrie 2016

joi, 25 august 2016

Batranii care cosesc norii




Casa pluteste pe ghetarul verde. Valurile se rostogolesc in viteza secolelor, taind in doua padurea. Toata aceasta lava unduitoare se scurge tocmai din varful muntelui, prelungindu-se pana la baza lui. Si eu urc in sensul invers al timpului, spre norii Gorjului, unde e casa aceea. Mica, din lemn, cu baza impietrita de bolovani infipti in pamant. Am dat sa intru si o usita cu scart imi deschide calea spre intunecimea unei incaperi cu doua paturi si o masuta. Podeaua, din lemn, imi primeste cu bucurie pasii. Parca as fi in odaia unor pitici. Stau aplecat, sa nu ma lovesc de tavanul sustinut de cateva grinzi. Ma intorc spre lumina tindei, asezandu-ma pe bancuta, cat sa-mi ajunga acel minut in care imi trag sufletul si dau roata vaii pe care am lasat-o in urma mea. Asta e o locuinta de vara, fara soba, fara anexe. Taranii isi petrec aici dogoritoarea “vacanta”. 
Apoi i-am cunoscut pe proprietari, nea Ion si tanti Elena. Parca vorbesti cu istoria, cand te uiti la fetele lor cu pecetea unui veac. Au venit si in acest an, ca altcineva nu are cine, din neamul lor. Barbatul coseste iarba, femeia construieste, in urma lui, capite. Nu se opresc cat e ziua de lunga. Nu au ce sa spuna iesit din comun. Nu poate iesi o stire din viata asta. Pentru ca de cand au deschis prima oara ochii ritmul e acelasi. Munca anotimpurilor. Sunt doar ei doi si vazduhul.



Dan Gheorghe, 26 august 2016